Cand eram mica aveam momente de perfecta impacare pe care le numeam fericire. Stateam in cetate (in Sighisoara) pe o strada frumoasa aflata (normal) in panta. Ca sa ajung la joaca, in Piata Cetatii trebuia sa merg (sa fug) la vale.
Si intr-o dup-amiaza frumoasa alergam spre Piata Cetatii si totul era perfect. Nu ma durea nimic, nu aveam nicio nota ascunsa de mama, nu facusem nimic rau, nu aveam nicio treaba. Stiam ca urmeaza o dupa-amiaza de joaca si atata. Si exact in timp ce alergam spre Piata Cetatii si ma gandeam la asta, la cat de bine e si la cat de "nusepoateintamplanimica" ma impiedecam si cadeam. Si ma juleam si ma dureau genunchii.
In Temporada de patos niste baieti isi julesc genunchii.
30 November 2009
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Posts
No comments:
Post a Comment